De ce ?

Astazi aruncindu-mi din nou privirea asupra blogg-ului mi-am dat seama ca apare o mica contradictie: imaginea unui ciine la un blog denumit Pisi. 

Totul trebuie lamurit degraba, eu sint Pisi, si m-am ales cu porecla asta de cind cu "Inima de tigan" ma enerva la culme actrita care avea rolul de Pisi in serial, amanta lui Gigi Dumbrava, iar sotul meu sa ma necajeasca imi zicea prin casa Pisi, si azi Pisi si miine Pisi, si Pisi mi-a ramas numele. 

Si totusi ce cauta animalul negru linga Pisi? Animalul negru este ciinele nostru, rasa cane corso italiano, se numeste Igor, si este copilul nostru momentan. 

Si il avem de mititel, mititel  

 si de atunci stia clar ca pe mine ma va iubi mai mult :)), poate si pentru ca eu am petrecut mai mult timp cu el.

Intre timp a crescut, si ne-am atasat tot mai tare de el, si toata lumea ne cere sa scapam de el, ca nu e bine, ca o fi ca o pati, ca boli, ca nu-i igienic, ca vor venii copii etc etc. Insa nu ne lasa inima si copii care sa imparta biberonul cu un catel s-au mai vazut.

La noi problema s-ar putea sa fie de gelozie, daca o sa apara un bebe, s-ar putea ca Igor sa fie gelos pe el, deoarece copilul va fi mai mult cu mine, insa sa nu facem supozitii si presupuneri despre ceea ce va sa fie, sa lasam totul sa vina de la sine la fel ca si pozele cu Igor pe care o sa le mai postez in cele ce urmeaza:

asta vara pe gresie, ne era cel mai bine :))

in pat cu mama mi-e cel mai bine :))

jucaria mea preferata, broasca

asta ii place la nebunie sa se uite pe geam.

Cununia civila 14 februarie 2010

Cununia civila 14 februarie 2010

Feeling-ul de dupa

Simbata am primit pozele de la cununia civila, abia duminica am ajuns sa le si vizionez. Si mi-am dat seama ca intr-un fel sau altul sintem diferiti fata de alte cupluri. Parca mult mai calmi, mai happy, parca fara nici un fel de apasare. 

Am aratat si altora pozele, si reactia nu a fost prea pozitiva, cica eu si sotul meu n-am avea treaba unul cu altul, de ce nu ne sarutam, de ce nu ne tinem de mina, de ce nu stam mai aproape unul de altul. Dar oare doi oameni fericiti trebuie neaparat sa se tina de mina?

Ca unde sint emotiile? Nu sint, nu au fost, am fost noi doi, decisi ca a sosit momentul, ca in relatie, sa se faca un pas inainte, o decizie luata logic, matur, venita din inima si creier, nu inteleg ce aveau de a face emotile cu toate acestea.  Si daca ale noaste emotii erau de negasit sau nu gasisera drumul spre primarie sau era prea frumos afara pentru a se deranja sa stea inchise in sala de casatorii, ale parintiilor erau pompoase, pe masura evenimentului, de parca noi eram primii care descoperiseram casatoria. 

Si acum dupa o saptamina de la eveniment, lumea ma intreaba cum ma simt, ce schimbari sint. Nu este nici o schimbare, e la fel totul, adica bine. Si ma uit la poze si ma recunosc pe mine, tipa care a trecut de 30 de ani dar nu se comporta ca atare (spre disperarea parintilor), care se tunde scurt si poarta parul ciufulit, care simte ca viata inca parca nu a inceput, care vrea sa se bitie in discoteca pe o muzica buna. Poate parea superficial ce spun, dar pina acum am trait si am invatat, si mai am de invatat si asta inseamna ca sint un invatacel, adica un copil care acumuleaza experienta si de ce sa nu ma comport ca atare. S-au mai vazut si copii maturi :)) 

Si daca peste 20 de ani copiii ma vor intreba de ce nu-l tineam pe tata de mina in poza, o sa le zic pentru ca il iubeam si preferam sa rid, pentru ca in anul acela, in ziua aceea, mai fusese o data ziua mea si a lui, si eram prea fericiti ca sa ne pierdem in detalii pentru ochii lumii.

Inceputul

Inceputul acestui blog a fost timid, si este inca, am avut nevoie de o scinteie, multumesc Darianna.

Ideea ca nu o sa reusesc sa-l perfectionez, imbunatatesc etc, ramine inca foarte pregnanta, dar ambitia e mai mare, si sper sa ma perfectionez pe parcurs. 

M-am gindit ca asa e mai simplu sa comunic cu cei dragi mie, sa le impart frinturi din viata mea, fie ele in scris fie ele captate de aparatul foto.