...O zi de 19 iunie 2010
Eu, matusa mea si Igor
Doar eu si Igor, nu-i placea aparatul de fotografiat, abia a stat la poze :))
Prima data a crezut ca buchetul se maninca, apoi si-a dat seama ca se miroase :))
Juram sa ne respectam si iubim pina cind ne vom desparti dintr-un motiv sau altul :))
Noi si parintii si nasul si bunica
Nasul imi explica ca trebuie sa arunc buchetul si eu nu vroiam, si l-am aruncat, si-mi pare rau
Eu una nu, cel putin cind eram eu la scoala nu mi-ar fi trecut prin cap niciodata chestia asta. Insa cit traiesti viata te invata, ca exista secrete sau minuni nedescoperite, si ca in ciuda faptului ca tu juri ca tie nu ti poate intimpla asa ceva, ca vezi bine, tot ti se intimpla si ai nevoie de o "second opinion".
Asa a fost si la mine, am crescut, am gasit un om sa ma ia de nevasta, sincer nu cred ca realizeaza nici acum in ce s-a bagat:)), si in plus fata de toate astea pentru a adinci nebuloasa si mai tare am decis ca e timpul sa vina barza. Nu i-am scris, nu am pus zahar pe geam, am lansat zvonul ca sintem acasa. Si cum de obicei barza e asteptata de foarta multe lume nu credeam ca vine asa repede la noi, o fi din cauza faptului ca sintem la etajul 8 si zboara la nivelul nostru:))
Si a trecut, a lasat ce avea de lasat, dar cum noi nu o chiar asteptam, am fost luati prin surprindere, cind crampele mele "de ciclu" erau altcumva decit de obicei. Am fugit si am cuparat minunata inventie numita test barza, inventia (in opinia mea fireste) unui matematician care a ales liniile paralele si a unui designer pentru culoarea lor roz, am executat operatiunile conform instructiunilor de utilizare si nu mare ne-a fost uimirea cind au aparut paralele roz, am zis ca nu vad bine, cu toate ca credeti-ma erau DOUA, si am cerut si parerea sotului care mi-a zis : "Clar sint doua, ce nu vezi bine?"
Apoi saptaminile au trecut am mers la nenea doctor am facut si eco iar acum avem 7 saptamini si 5 zile, si inimioara ne bate, si eu si sotul meu sintem bucurosi, chiar daca uneori ne intrebam daca ne vom descurca. Insa o sa ne descurcam, ca sintem doi si o sa putem, si cind nu o sa mai putem, apelam la bunici, ca de aceea s-au inventat bunicii :))
Am sa va arat si voua sa va convingeti:
Uneori in viata se intimpla ca fortat de imprejurari sa faci alegeri care nu ti se potrivesc perfect, adica deh, ok iti convine, dar nu-ti prea tine de cald. Pe parcurs poti remedia situatia sau pur si simplu te inveti cu ea.
Cred ca putini sint cei care aleg de la bun inceput ceea ce li se potriveste, eu cel putin nu ma numar printre ei. Am stiut intotdeauna ceea ce mi-ar fi pe plac, dar am lasat factorii externi sa ma influenteze, asa-mi trebuie daca am ascendent in zodia pestilor.
Am minuit siringa si acul din frageda pruncie, am injectat cu apa toate papusile si jucariile de plus, am stiut de la gradinita ca vreau sa fiu asistenta medicala. Aveam un exemplu, pe mama. Imi placea in chirurgie, nu-mi displacea mirosul de dezinfectant, de singe de boala, parca eram acasa. Suna ciudat si sinistru? Poate.
Timpul a trecut si mi-am dorit sa merg a liceul sanitar, nu era decit la Sibiu, eu fiind din Medias si eram singurul copil la parinti, ai mei nu m-au lasat, am urmat chimie biologie pe principiul ok, nu ma vreti asistenta ma fac medic, ceea ce in opinia maica-mii era si mai grav, dar aveam o satisfactie sa-i fac in ciuda :))
Au trecut anii de liceu, dar si legile se schimbasera, asa ca pentru a deveni medic, trebuia sa dai examen de residentiat, etc etc, si mama mea a incercat sa ma convinga ca nu e o idee buna, ca termin 6 ani de scoala si cam greu cu locul de munca, am zis ok schimbam macazul si ce sa fac ce sa fac, eram buna la romana, istoria de tocea si m-am dus la drept. In anul II de drept am am avut revelatia secolului ca sa o numesc asa, ca pur si simplu nu mi-ar displace nici medicina veterinara pentru ca imi plac animalele si ma implicam in fel si chip in existenta lor. Dar parintii nici nu au vrut sa auda de asa ceva, adica cum, fac doi ani de drept si ma las ca sa ma apuc de alta scoala nici nu se pune problema, termin dreptul si mai vedem. Copil ascultator cum am fost, am terminat dreptul, am practicat, a fost ok, dar asa cum ziceam ceva mai devreme, nu era manusa sa-mi vina perfect. Drept urmare m-am inscris la medicina veterinara, pe cont prorpiu de data aceasta eu ma finantam, eu lcuram eu tot, eram o enigma pentru toti profesorii, eram cu 10 ani mai mare decit colegii mei, si invatam bine :))
Toti prietenii mi-au zis ca sint nebuna, dar ca pur si simplu imi lucesc ochii cind vorbesc despre medicina, oare de ce? pentru ca ajunsesem sa port manusa mea. Insa dupa primii doi ani, treburile s-au schimbat, nu am mai putut sa plec de la servici cum vroiam si m-am vazut in imposibilitatea de a merge la cursuri din aceasta cauza, sa renunt la servici nu puteam pentru ca ma intretineam singura, ai mei nu-si mai permiteau sa ma intretina, si am zis pas.
Am plins mi-a parut rau, dar am rasuflat intr-un fel usurata cind totul s-a terminat ptr ca se termina si chinul meu, am incercat sa ma linistesc, e drept ca de acum doi ani nu ma mai uit la nici o emisiune cu doctori pe animal planet, nu mai pot, ma rascoleste ceva. Toata linistea mea, a durat doi ani, pentru ca saptamina trecuta fortata de imprejurari am fost nevoita sa revin la facultatea cu catelul meu care era bolnav, vreti sa va zic ce a insemnat asta? : "Remember the time".
Mirosul bine cunoscut, profesorii care m-au primit cu fata prietenoasa, toti m-au intrebat ce fac cind ma intorc, semn ca trecerea mea pe acolo, nu a fost in van. Si acum ma intreb ce sa fac? M-as intoarce, acum as lasa si serviciul pentru asta, imi pare rau ca am plecat, trebuia sa lupt sa ramin, era greu, dar era bine.
Acum mi-e clar un singur lucru: VREAU SA MA INTORC !
Trebuie sa marturisesc ca in copilarie sau ma rog in perioada scolii citeam foarte mult, fie pentru ca primeam o lista lunga de lecturi obligatorii (asta mai la inceput) fie pentru ca pur si simplu imi facea placere.
Au exista carti pe care le-am citit ca deh a trebuit sa le citesc, au existat carti pe care practic le devoram cind imi cadeau in mina, nu mai lasam cartea zi noapte orice ora era spre disperarea maica-mii. Prima carte de acest fel in viata mea a fost Winnetou. Si ca sa fac o paranteza, e foarte interesant cum anumite chestii care se intimpla pentru prima data in viata noastra ne ramin atit de bine intimparite in minte. Eram in clasa a V-a, era vacanta de iarna, ninsese, incasasem citiva bulgari, si totul s-a terminat cu o viroza respiratorie de toata frumusetea, cu febra 40 si vreo doua zile de somn continuu, din ce imi povestsc ai mei nu am delirat, da nici multe nu mai aveam, si cum convalescenta a fost lunga, am avut timp de toate 5 volumele lui Winnetou. Traiam cartea, o simteam in fiecare celula, nici nu respiram, ma tiram prin paduri, invatam sa descopar urme, al fel ca si eroii, parca eram si eu acolo linga ei. Si asa impact a avut acea carte asupra mea incit am recitit-o de vreo 4 ori.
Carti care sa ma impresioneze si sa ma tina cu sufletul la gura au mai fost, dar la un moment dat viata te plimba prin fel si fel de situatii si intimplari, si incet incet, timpul alocat lecturii se duce pentru ca acum ai "google" "search". Ai Discovery si National geografic, si nu mai ai timp. Sintem dependenti de tehnologie. E-mail, am si uitat cum e gustul lipiciului de pe timbru, cind il lipeam pe plic sa trimit scrisoare prietenei mele de la bunici.
Ideea principala a acestei postari, era de fapt cartea si placerea de a citi. Sa revin la ce vroiam sa va spun, prea picasem in butoiul amintirilor. Mi s-a intimplat acum 2 zile, si nu mi s-a mai intimplat de ani cu toate ca de citit am mai citit, nu m-am mai desprins de o carte, am inceput seara la 7 si dimineata la 4 inca citeam, daca la 7 nu ar fi trebuit sa ma trezesc pentru job, probabil ca abia atunci m-as fi culcat. Poate va intrebati ce am citit, un roman, o poveste a carui subiect principal era posbilitatea reincarnarii, si amintirea sub hipnoza a unei alte vieti traite inainte. De ce m-a atras, pentru ca era vorba despre reincarnare, pentru ca actiunea cartii a fost foarte bine construita.
Si stau si ma intreb, cititul sa fie ca si mersul pe bicicleta, nu-l uiti, totul e sa ti-l reamintesti, exista sanse mari sa recazi in "patima" lui? Daca da, ma declar o impatimita.
La cit mai multe carti citite !
Uneori am senzatia ca sint ca si primavara, capricioasa, adica nu am senzatia, chiar sint. Ar trebui sa fiu o zi calma de iarna, ca m-am nascut in plin Ianuarie, dar n-am nimic cu anotimpul acela, nici macar ascendent in rac sa zici ca ma "invirt" dupa cum e luna, nuuuuuuu eu sint o capricioasa.
E senin afara ai audiente cu mine, e innorat, cauta-ma in butoiul cu "nu am chef de nimic lasati-ma in pace!" . Cele mai "frumoase" sint zilele senine de dimineata cind ma trezesc zimbind si in doua ore ma innegurez ca vremea de afara:)). Atunci e greu de supravietuit cu mine. Ma si intreb uneori cum ma suporta cei apropiati ca parca nici eu nu ma suport :)).
Si parca asa, odata cu trecerea anilor fenomenul se accentueaza. Zilele innorate sint tot mai nefericite si zilele senine sint atit de rare de pina si eu ma intreb cum de stiu sa mai zimbesc, sau pur si simplu ma trezesc intrebindu-ma cum de am chef de cutare sau cutare chestie. Ma ingrozeste gindul ca peste 10 ani o sa fiu mai acra decit o lamaie si copilul o sa-mi reproseze ca, cutare mamica e mai cool.
Si totusi sint chestii care se bat cap in cap, consider ca am destula experienta sa privesc lucrurile detasat si sa le vad adevarata fata indiferent de soarele de pe cer, darrrrrrrr totusi ma incrunt odata cu primul nor si imi pierd "clarviziunea".
Mai am doua sperante: sotul si ciinele.
Sotul care e vesnic in actiune care nu are timp de irosit cu innegurarile mele si face cite o chestie care ma scoate din sarite si cind sa deschid gura sa incep sa ma manifest isteric incepe si ma imita stiindu-mi toate replicile pe derost, sau pur si simplu imi da pusi si ma dragaleste chiar daca eu ma opun pe motiv "ca n-am chef de din astea acum" dar n-am cu cine :))
Ciinele e cel care stie ca vine "mama" care il scoate la plimbare, ii da pusi, se joaca cu el. Cind plec cu el spre parc mi-e atit de greu sa ma urnesc, dar dupa ce ajungem acolo, uit de toti norii de afara. E asa fericit sa alerge si sa se zbenguie in parc incat ma bucur de bucuria lui. Nu credeam ca un animal de companie poate face atit de mult pentru psihicul unui om, foarte mult, iti alunga orice urma de stres si nervi.
Si poate cine stie pina la urma primavara nu e atit de capricioasa, ci doar se lupta cu iarna cea rea care nu vrea sa plece :))
Ajung la servici, imi prind de bluza vreo 3 martisoare, asa ca simbol al primaverii si de incurajare a anotimpului, ma asez la comp, beau cafa si consult vremea "si soc", vreme urita pina in 8 martie doar putin soare pe 3 martie:)). Asta inseamna ca anul acesta mai mult de 3 sfert dintre noi vor fi morocanosi pentru ca si-au ales baba in alta zi decit 3 martie. Dar cum prognozele meteo se pot schimba foarte usor de la un interval orar la altul, avem toate sansele sa asistam la schimbari si rasturnari de situatii.
In concluzie sa avem o primavara frumoasa, cu multe flori si zimbete, pentru ca simt eu asa in sufletul meu ca aceasta luna ne apartine noua femeilor, in totalitate, si daca baba aleasa se va dovedi a fi morocanoasa, sa nu disperam, alegem o alta zi a acestei luni, una in care ne-am simtit excelent, si vom spune ca atunci e baba noastra, si cu siguranta vom zimbi pina la sfirsitul anului de fiecare data cind ne gindim la ea.
Totul trebuie lamurit degraba, eu sint Pisi, si m-am ales cu porecla asta de cind cu "Inima de tigan" ma enerva la culme actrita care avea rolul de Pisi in serial, amanta lui Gigi Dumbrava, iar sotul meu sa ma necajeasca imi zicea prin casa Pisi, si azi Pisi si miine Pisi, si Pisi mi-a ramas numele.
Si totusi ce cauta animalul negru linga Pisi? Animalul negru este ciinele nostru, rasa cane corso italiano, se numeste Igor, si este copilul nostru momentan.
Si il avem de mititel, mititel
si de atunci stia clar ca pe mine ma va iubi mai mult :)), poate si pentru ca eu am petrecut mai mult timp cu el.
Intre timp a crescut, si ne-am atasat tot mai tare de el, si toata lumea ne cere sa scapam de el, ca nu e bine, ca o fi ca o pati, ca boli, ca nu-i igienic, ca vor venii copii etc etc. Insa nu ne lasa inima si copii care sa imparta biberonul cu un catel s-au mai vazut.
La noi problema s-ar putea sa fie de gelozie, daca o sa apara un bebe, s-ar putea ca Igor sa fie gelos pe el, deoarece copilul va fi mai mult cu mine, insa sa nu facem supozitii si presupuneri despre ceea ce va sa fie, sa lasam totul sa vina de la sine la fel ca si pozele cu Igor pe care o sa le mai postez in cele ce urmeaza:
asta vara pe gresie, ne era cel mai bine :))
in pat cu mama mi-e cel mai bine :))
jucaria mea preferata, broasca
asta ii place la nebunie sa se uite pe geam.
Simbata am primit pozele de la cununia civila, abia duminica am ajuns sa le si vizionez. Si mi-am dat seama ca intr-un fel sau altul sintem diferiti fata de alte cupluri. Parca mult mai calmi, mai happy, parca fara nici un fel de apasare.
Am aratat si altora pozele, si reactia nu a fost prea pozitiva, cica eu si sotul meu n-am avea treaba unul cu altul, de ce nu ne sarutam, de ce nu ne tinem de mina, de ce nu stam mai aproape unul de altul. Dar oare doi oameni fericiti trebuie neaparat sa se tina de mina?
Ca unde sint emotiile? Nu sint, nu au fost, am fost noi doi, decisi ca a sosit momentul, ca in relatie, sa se faca un pas inainte, o decizie luata logic, matur, venita din inima si creier, nu inteleg ce aveau de a face emotile cu toate acestea. Si daca ale noaste emotii erau de negasit sau nu gasisera drumul spre primarie sau era prea frumos afara pentru a se deranja sa stea inchise in sala de casatorii, ale parintiilor erau pompoase, pe masura evenimentului, de parca noi eram primii care descoperiseram casatoria.
Si acum dupa o saptamina de la eveniment, lumea ma intreaba cum ma simt, ce schimbari sint. Nu este nici o schimbare, e la fel totul, adica bine. Si ma uit la poze si ma recunosc pe mine, tipa care a trecut de 30 de ani dar nu se comporta ca atare (spre disperarea parintilor), care se tunde scurt si poarta parul ciufulit, care simte ca viata inca parca nu a inceput, care vrea sa se bitie in discoteca pe o muzica buna. Poate parea superficial ce spun, dar pina acum am trait si am invatat, si mai am de invatat si asta inseamna ca sint un invatacel, adica un copil care acumuleaza experienta si de ce sa nu ma comport ca atare. S-au mai vazut si copii maturi :))
Si daca peste 20 de ani copiii ma vor intreba de ce nu-l tineam pe tata de mina in poza, o sa le zic pentru ca il iubeam si preferam sa rid, pentru ca in anul acela, in ziua aceea, mai fusese o data ziua mea si a lui, si eram prea fericiti ca sa ne pierdem in detalii pentru ochii lumii.
Inceputul acestui blog a fost timid, si este inca, am avut nevoie de o scinteie, multumesc Darianna.
Ideea ca nu o sa reusesc sa-l perfectionez, imbunatatesc etc, ramine inca foarte pregnanta, dar ambitia e mai mare, si sper sa ma perfectionez pe parcurs.
M-am gindit ca asa e mai simplu sa comunic cu cei dragi mie, sa le impart frinturi din viata mea, fie ele in scris fie ele captate de aparatul foto.
