Simbata am primit pozele de la cununia civila, abia duminica am ajuns sa le si vizionez. Si mi-am dat seama ca intr-un fel sau altul sintem diferiti fata de alte cupluri. Parca mult mai calmi, mai happy, parca fara nici un fel de apasare.
Am aratat si altora pozele, si reactia nu a fost prea pozitiva, cica eu si sotul meu n-am avea treaba unul cu altul, de ce nu ne sarutam, de ce nu ne tinem de mina, de ce nu stam mai aproape unul de altul. Dar oare doi oameni fericiti trebuie neaparat sa se tina de mina?
Ca unde sint emotiile? Nu sint, nu au fost, am fost noi doi, decisi ca a sosit momentul, ca in relatie, sa se faca un pas inainte, o decizie luata logic, matur, venita din inima si creier, nu inteleg ce aveau de a face emotile cu toate acestea. Si daca ale noaste emotii erau de negasit sau nu gasisera drumul spre primarie sau era prea frumos afara pentru a se deranja sa stea inchise in sala de casatorii, ale parintiilor erau pompoase, pe masura evenimentului, de parca noi eram primii care descoperiseram casatoria.
Si acum dupa o saptamina de la eveniment, lumea ma intreaba cum ma simt, ce schimbari sint. Nu este nici o schimbare, e la fel totul, adica bine. Si ma uit la poze si ma recunosc pe mine, tipa care a trecut de 30 de ani dar nu se comporta ca atare (spre disperarea parintilor), care se tunde scurt si poarta parul ciufulit, care simte ca viata inca parca nu a inceput, care vrea sa se bitie in discoteca pe o muzica buna. Poate parea superficial ce spun, dar pina acum am trait si am invatat, si mai am de invatat si asta inseamna ca sint un invatacel, adica un copil care acumuleaza experienta si de ce sa nu ma comport ca atare. S-au mai vazut si copii maturi :))
Si daca peste 20 de ani copiii ma vor intreba de ce nu-l tineam pe tata de mina in poza, o sa le zic pentru ca il iubeam si preferam sa rid, pentru ca in anul acela, in ziua aceea, mai fusese o data ziua mea si a lui, si eram prea fericiti ca sa ne pierdem in detalii pentru ochii lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu